Wednesday, March 28, 2012

Despre Blog

Trec vieti; trec ani, luni, zile, saptamani, si trec de fapt clipe de-a randul; si-ntr-una din aceste clipe, de fapt, se afla toate vietile astea despre care noi citim.
Cam despre asta este vorba aici.
Intr-una din zilele de primavara, mi-am petrecut cateva ore pe balconul meu din utrecht.Primavara era vie afara, galagioasa a fericire. Cu totii stim cum e primavara.
 Se-auzea muzica arabeasca cam de peste tot, din case, masini. Bicicletele trancaneau fluierand pe trotuare iar trenul din indepartare mugea un ecou ciudat. Un singur moment, o singura clipa. A fost liniste dintr-o data. Am inchis ochii, soarele a stralucit mai tare, pisica a mieunat, zgomotul apei din baie a incetat, masinile n-au mai trecut, pasarile n-au mai ciripit. Numai pentru o fractiune de secunda.
Si-atunci, toata atentia mea s-a intins peste degete, peste maini, picioare si fata. Peste ochii din orbite, care erau intr-o miscare slow motion spre nicaieri. Pieptul meu era in vid; se pregatea sa traga aerul, care avea sa acopere golul narilor lipite.
Aceasta era O Clipa, insa nu Oarecare. O voi numi Clipa.

Sunday, March 25, 2012

Despre Acum


Totul a inceput cu o saptamana inainte sa plec in Olanda. 
 Au fost acele doua zile, in care Universul mi-a dat un semn ciudat si teribil, pe care trebuie sa recunosc ca nu prea am stiut cum sa-l iau. Acele doua zile au insemnat finalul unei calatorii si inceputul unei alteia. Acele doua zile au insemnat examenul meu cu mine insami. Am invatat sa respir, cu adevarat, fara nicio tehnica si meditatie. Pur si simplu s-a intamplat. Am simtit dintr-o data cum plamanul meu suge tot aerul rece din jur, cum il mangaie si il alinta, pentru ca apoi sa-l sufle curat afara, cu tot respectul pe care il poate oferi un plaman.
        Cum e ceva ce poate schimba viata? Si cand sa ne asteptam la asta? Intreb, pentru ca lucrurile pana acum au luat forme atat de diferite in viata mea incat rareori se mai zbate vreo suspiciune prin mintile mele ca nu asa avea sa se intample.
        Daca inainte credeam ca am invatat ceva din faptele acestea care s-au lovit de mine de-a lungul timpului, acum cred intr-o cruditate verde a fiintei mele care inca nu a stat destul la soare incat sa prinda macar vreun gust.
        Iata-ma departe de casa – a nu stiu cata incercare de a supravietui fara ajutorul mamei si fara mangaierea ei. Trebuie sa spun ca am supravietuit eroic. Niciodata nu o sa pot intelege cum pot pleca oamenii de-acasa fara absolut nicio tragere de inima-napoi. Iata-ma insa. Cateodata ma intreb cum am reusit; niciodata nu am gasit, insa, o formulare adevarata pentru acea simtire de detasare-iubire-incredere-respect fata de mama, din momentul in care m-am desprins din bratele ei si am trecut hotarat prin filtrele de securitate ale aeroportului.
        Da, m-am simtit mai libera odata ce am calcat pe taramul acestei tari ciudate, insa ceea ce am simtit eu era o libertate speciala - nu datorata distantei fata de parinti, ci datorata aproprierii fata de mine. Am devenit atunci cel mai bun prieten al meu. Am capatat atunci cea mai mare incredere in mine, si spre surprinderea mea, nu m-am dezamagit absolut niciodata. Sunt un prieten extraordinar.
        Mai departe, lucrurile au fost impanzite in schimbari continue. De mana cu Ana, am ras de olandezi, i-am iubit, i-am dispretuit si i-am iubit din nou. Prima data am locuit pe o strada numita Amsterdamsestraatweg. Mai exact, la intrarea 215 bis, unde Sabbar, un arab obsedat cu curatenia si deprimat de la despartirea de nevasta-sa de acu nu stiu cat timp, ne-a tocat nervii rand pe rand cu tot felul de tampenii, cum ar fi interzicerea lasarii usii de la baie deschise – aburul avea sa murdareasca peretii casei.
        Primele doua luni au fost ciudate. Din libertatea pe care o simtisem la inceput am cazut intr-un fel de statornicie energetica. Nu ieseam din casa, nu faceam nimic. Am stat in fata unui laptop doua luni de zile fara sa realizez nimic inafara de ingroparea mea ca fiinta intr-un fel de stare de spirit de cacat. Stateam pe cea mai lunga strada din Utrecht, plina de arabi si turci care impanzeau  serile, imbracati in pijamale si cantandu-I domnului Allah care parea sa nu-I auda vreodata. Ma trezeam dimineata, ma urcam pe bicicleta mea verde si pedalam cu toata energia spre scoala, unde o parcam frumos si ma pierdeam printre colegii cu care nu vorbeam aproape niciodata. Acum am o bicicleta neagra.
Cursurile erau interesante, si ma rupeau dintr-o oarecare rutina in care imi placea sa ma complac, insa apoi ajungeam din nou acasa si ma cufundam intr-un somn pana seara tarziu. Cel mai mult imi placea sa arunc doua pulpe de pui intr-un cuptor si apoi sa astept sa se faca. Era cel mai bun motiv pentru a pierde timpul prin casa.
        Asa am petrecut primele doua luni in Olanda, amintindu-mi cat mi-am dorit sa ajung aici si cat am luptat cu mine insami si cu restul din jur. Prietenii-mi erau toti suparati pe libertatea mea, insa habar nu aveau ca ma inchideam in custi bagate-n custi si-apoi in alte custi, de frica campului gol in care ajunsesem. Totul a fost asa pana intr-o duminica. Ana si cu mine ne-am trezit intr-un zgomot infernal de trompete si tobe. Cand m-am uitat pe geam, s-au presarat sub privirea mea sute de tarabe si oameni de talcioc, intinsi pe toata strada aia lunga. Am inteles atunci un lucru exceptional. Venisem acolo sa traiesc, si nu avea absolut nicio legatura cu talciocul.
        Ana este o fetiscana ascutita la fata, cu nasul putin prea mare pentru barbia ei firava. Imi place s-o privesc atunci cand danseaza, caci unduirea bazinului ei seamana cu miscarea tigroaicei satule. Ne-am cunoscut in primele zile de scoala, cand eu, asezata in banca cu o paluga de fata care vorbea continuu despre cat de bine e sa fii sociabil, am remarcat-o pe Ana – era asezata la ultima masa, in spate. Statea singura, cu ochelarii lasati pana in varful nasului, cu breton de baietel in clasa a doua si adidasi sclipitori, turcoaz. Ma intrebam daca e baiat sau fata, daca avea sa devina “ratata scolii” sau “diva clasei”, pentru ca in general, stiam ca aparentele inseala cat se poate de mult. Avea mainile prea lungi si prea ascutite, de parca s-ar fi putut transforma oricand intr-un zombie criminal. Gatul ei, insa, era intins armonios deasupra umerilor, in tandem cu ochii mijiti catre profesor. Tin minte cum, intr-o marti, mi-am facut curaj sa merg catre ea si sa incerc sa port o conversatie. M-am ridicat hotarat de pe scaun, si am incercat sa pasesc cat se putea de apasat si increzator spre spatele clasei. Intamplarea a facut ca m-am impiedicat de un scaun undeva pe la mijlocul drumului. M-am trezit plonjand la picioarele ei, cu un ghem in stomac. Simteam privirile colegilor si ale ei in ceafa, si analizam cu atentie desenele de pe adidasii ei turcoaz, dorindu-mi sa nu trebuiasca sa ma mai ridic niciodata de acolo.
XXX
        Talciocul de pe strada noastra a durat ziua intreaga. Am iesit si noi din casa, imbracandu-ne cat se poate de frumos, de parca am fi mers la nu stiu ce petrecere exclusivista. In ziua aceea ne-am cumparat o lenjerie de pat la 10 euro, am mai cheltuit niste bani pe inghetata, dupa care ne-am intors acasa, multumite de activitatea intensa pe ziua aceea.
        In zilele ce-au urmat ne-am dat toate examenele pentru scoala si ne-am cumparat o pisica asociala si bolnavicioasa. Daisy, zis si Pisica, avea sa fie noul nostru tovaras in experientele noastre schimbatoare. Mai tarziu, am decis sa ne mutam de sub Sabbar, incat energia casei era mai mult decat ciudata si inspaimantatoare. Nu voi intra in detalii, caci lucrurile care i-au urmat acestei decizii sunt cu mult mai importante. Oricum, Sabbar se decisese sa se impace cu nevasta-sa si sa-si aduca toata familia lui de arab in casa, deci noi nu mai aveam loc. Nimic nu e intamplator, asa ca daca universul intreg vroia ca noi sa facem o schimbare, am hotarat sa-I facem pe plac…
        Ceva extraordinar mi s-a intamplat insa, cu cateva zile inainte sa ne luam tot ce stransesem in 3 luni de zile si sa ne schimbam casa. Era o seara cat se poate de obisnuita. Ana nu stiu ce tot facea prin baie, pe la bucatarie, pe holuri si iar prin baie. De vreo ora pierdeam timpul holbandu-ma in tavan si creandu-mi tot felul de griji inventate pentru a-mi ocupa timpul. Mi-am zis ca trebuie sa fac ceva cu starea mea. Mi-am zis ca pot face orice, ca sunt libera, sunt tanara, n-am nimic de facut. Mi-am strigat in capul meu, si ecoul s-a scufundat in neant, cazand de pe cele mai inalte punti ale mintii mele. Mi-am amintit apoi cum toti prietenii mei de pe facebook imi plangeau de mila ca mi-e greu in Olanda. Bunica mea la fel, asa si rudele. “Mama, tu dupa ce ca trebuie sa mergi la scoala, mai ai si de facut curat si mancare, cred ca ti-e greu…”, cacat. Cacat cu “c” mare, caci toate vorbele astea erau cu mult departe de adevar. M-am ridicat energic, si o forta ciudata mi-a trecut prin calcaie, urmata de un cutremurat al umerilor si o ameteala crunta. Cum geamul de la camera noastra nu avea un maner cu care poate fi deschis, m-am indreptat aproape alergand la usa de la intrare. Am iesit in fata blocului, impinsa, parca, de o forta mult mai puternica decat mine ce semana a nevoie crunta. Frigul imi intretaia respiratia, si simteam cum imi ingheata pantalonii de pijama. Aproape ca imi revenisem. M-am asezat in capul scarilor, privind piticii de pe strada. Atunci s-a intamplat grozavul, cand am ridicat ochii spre tavanul gangului si l-am vazut pe cel de acasa, din Bucuresti Chiajna, din camera mea; si anume coltul Acela pe care il priveam intrebator cu cateva luni inainte sa dau BAC-ul. M-am privit pe mine, aruncata in pat, cu un picior atarnand. M-am vazut cu ochii pe mine, cu privirea fixata pe acel colt din tavan, mijind ochii de la concentrare. Mi-am auzit propriul Sine de atunci cum ma intreba pe mine, cea de acum. Si mi-am raspuns. Da, fraiero. O sa ajungi aici. Vei fi bine, vei trece examenele. Vei fi singura si apoi vei fi iarasi bine, insa nimic nu va fi asa cum iti imaginezi tu acum.
        Parca privisem printr-un binoclu si acum cineva mi-l smulsese de la ochi. Sub privirea mea nu se mai intindea decat tavanul scorojit al gangului, iar prin urechile mele se intretaiau rasete si masini. Trecutul si prezentul meu se indoisera si se atinsesera pentru un minut. Mi-am amintit atunci cum doua zile mai tarziu in acea perioada dinainte de BAC visasem acest raspuns pe care tocmai mi-l spusesem unei mie insami.
        Zilele au trecut. Au fost multe intamplari si momente care mi-au inghetat gandurile si mi-au incalzit inima atat de tare, incat intr-o zi am crezut ca toata a ars si pieptul meu a ramas un sac de fum si rugina.
        Transformarea a continuat de atunci, de cand prezentul se cocosase peste mine. Cateva zile mai tarziu am fost nevoite sa evacuam camera in care stateam, si ca sa nu mai scriu sutele de randuri despre casele pe care le-am vizitat si nu ni le-am permis, spun direct ca am ajuns intr-o mansarda a unui bar de pariuri, in care geamul nu se inchidea si peretii aveau gauri la colturi. Nici nu se mai punea vorba de o bucatarie, dar apoi de o baie decenta si de un dus cu apa calda. Sabbar ma tot suna sa ii dau nu stiu ce bani pe adresa de acolo, tipul care detinea mansarda era un mafiot mincinos, Ana era deprimata… iar eu ma trezeam diminetile si-mi zambeam mie insami, ca un prieten adevarat.
        In zilele saptamanii ma trezeam la 6 dimineata. Caldura nu aveam in camera, asa ca pana sa cobor la buda ma imbracam cat se putea de gros, intr-un intuneric care ma apasa si ma inneca. De cele mai multe ori imi acopeream parul murdar cu o caciula oarecare, iar locul unde blugii erau patati cu Cola il inghesuiam in bocanci. Daca imi gaseam lap-top-ul sub mormanul de nisip al pisicii, il impachetam frumos intr-un ghiozdan si plecam la scoala.
        De cele mai multe ori ploua dimineata, iar eu pedalam cat se putea de lin lasand apa si aerul rece sa se strecoare prin fiecare goliciune a corpului meu. Ajungeam la cursuri cand inca soarele nu se ridica pe cer, dar priveam rasaritul de fiecare data prin geamurile salilor cu calculatoare. Aceasta lumina ciudata a soarelui transformator nu imi dadea o speranta, insa imi lumina interiorul ochilor, si priveam atunci experienta mea prezenta cu lumina. As minti daca as spune ca nu imi placea situatia, schimbarea aceasta, jegul si nervii Anei, caci mi se parea ca totul era mai viu ca niciodata.
        Acest zambet interior s-a nascut in ziua in care am plecat de la Sabbar. Ana plansese continuu cu o noapte inainte, de frica celor care aveau sa se intample. Nu suporta idea de a nu avea casa si nici unde merge. In dimineata aceea a plecat la scoala aratand a om pe moarte. Eu am ramas acolo, intr-o stare de intuneric total. Aveam in suflet ceva care ma contrazicea continuu, de nesuportat. Vroiam sa ma ridic de pe scaun si nu puteam, iar aceasta nu era ceva fizic, nici mental. Aveam in piept un monstru, care astepta sa iasa cu toata mizeria lui… Mintea mi se golea, iar apoi se umplea de ganduri murdare si de nesperante, de nerost, de neviata. Ma innecam in neputinta, in nevrere, si nu aveam nicio scapare. Mainile mi se inclestau pe genunchi, capul imi tasnea spre spate si gura mi se deschidea amara a plansete, insa din adancul ei nu izvora decat un oftat infundat.
        M-am innecat atunci intr-un plans ciudat. Pieptul mi se zvarcolea in cercuri mici si violente, iar cu fiecare spirala, fata mi se schimonosea si mai tare. Plamanii mei sugeau aerul cu o sete nebuna, si prin miscari bruste scuipau afara mai mult decat suflare. Aceasta a durat mai mult de trei ore.
        Asa s-a nascut fericirea. Asa s-a nascut deschiderea bratelor mele catre lume si viata. Spatele mi se indreptase, si parca ma mai inaltasem putin.
        Aceasta eliberare de mine insami a insemnat fabulosul pe care nu am indraznit niciodata sa il povestesc cuiva.
        Dupa acele aproape patru ore, m-am ridicat de jos si am demontat absolut toata mobila din camera. Un pat si trei dulapuri de la Ikea. Am strans totul intr-un singur colt, impachetat frumos in cutii pe care le-am sigilat apoi. In seara aceea ne-am mutat cu pachete si pisica in mansarda de pe aceeasi strada.
        Daca as aduna toate limbile de pe aceasta lume si as culege cele mai complicate cuvinte intr-o carte, n-ar fi de-ajuns pentru a descrie raurile de simtiri care m-au impuscat, rand pe rand, zi de zi. O luna si jumatate am petrecut in “mansarda cu mizerie”, printre cutii, saci si sentimente ciudate.
XXX
        Ma transformasem extraordinar de mult. Zilele in care stateam in casa chinuita de o oarecare letargie a mintii mele se dizolvasera, parca, intr-un fel de cosmar indepartat. Eram acum permanent in actiune, permanent in transformare interioara, permanent intr-o observare continua a celor ce se intamplau. Ieseam in oras aproape in fiecare zi, schimband roluri si interpretari. Acasa eram doar pentru a ma ocupa de scoala si a da de mancare pisicii. Noptile le petreceam studiindu-mi propria inima si respirand cu adevarat un aer ce parea a fi strain, dar familiar.
        Bidi aparuse si ea ca un personaj bine conturat in viata noastra. O profesoara de-a Anei ne-o bagase pe gat pe aceasta Ioana Bidirel, despre care nu stiam decat ca este “o alta romanca in anul intai”. In ziua in care aveam s-o intalnesc, mi-am format in cap preconceptii de felul “e tocilara”, “are fata de inabordabila”, “e o intepata”. Aceste ganduri nu s-au dizolvat prea repede, incat la intalnirea noastra, Bidi nu a vorbit decat despre scoala si alte treburi manageriale. Ma plictisea ingrozitor, si totusi, a reusit sa zmulga de la mine o promisiune cum ca ne vom vedea si a doua zi.
        Ioana s-a dovedit a fi alt om, “una de-a noastra”. Accentul ei de la Iasi ne-a schimbat imediat melodia vorbitului, iar conceptele ei despre viata s-au dovedit a fi foarte asemanatoare cu cele ale Anei. Eram trei acum. Se formase un intreg puternic.
        Bidi este intr-adevar, acea fata intepata si rebela, cu parul prins mereu in coada si ochii nebuni. Ne-am hotarat ca ne vom muta impreuna, atunci cand vom gasi o casa.
        Zilele treceau ca fulgerul. Cu scoala o duceam din ce in ce mai bine, iar relatia mea cu mine insami se inchegase puternic. Frustrarile datorate jegului si conditiilor teribile de a trai erau intr-un fel asumate, si nu reuseau sa atace in vreun fel modul in care vedeam viata. “Acesta este timpul vietii mele”, imi spuneam. “Acesta este inceputul, de abia acum incepe extraordinarul. Sunt cu adevarat libera.”... si eram. Unghiul din care scrutam realitatea din jurul meu se schimbase. Acum era undeva sus, departe, acoperind de mii de ori mai multa intelegere decat pana atunci. Aceasta a fost Acceptarea.
        In fiecare zi intalneam cate un om, o imagine, un concept sau o stare de spirit anume care mi se infigea in inima si ramanea acolo zile intregi. Odata am iesit in oras singura. M-am plimbat enorm in ziua aceea. Oamenii si strazile treceau prin mine si lasau in urma un fel de fum proaspat. Se lasase deja seara, cand, inainte sa pornesc spre casa, am coborat pe malul canalului. Era o anume femeie acolo, cu parul blond, putin plinuta. Ochii mi-au ramas atintiti catre pantofii ei rosii, indreptati unul spre altul. Se sprijinea de copac, iar fata ii era atintita catre apa. Am ramas acolo, invelind-o cu privirea. S-a aplecat, cu genunchii cazuti pe pamant, si a inceput sa vomite. Ceva din mine s-a spart atunci. Priveam o femeie cat se poate de frumoasa, cu pantofi rosii, care era probabil moarta de beata sau de drogata. Aducea acum mai mult a tarfa, insa si tarfele, au demnitatea lor. Se agata cu unghiile de scoarta copacului. Paltonul era desfacut, acum murdar de voma si pamant. Se innodasera in stomacul meu durerea si reprosul. Era deja noapte, iar singurul felinar de pe malul canalului o lumina numai pe ea.
        S-a ridicat in picioare si si-a cautat geanta pe jos. Aceasta s-a dovedit a fi pe propriul ei umar pana la urma. Cu degete lungi, a scos un portofel minuscul, pe care l-a deschis intr-un tremurat continuu. Cu unghiile, zgaria fundul portofelului, iar monedele de euro ii cadeau printre degete...
        Drumul spre casa a fost cusut cu imaginea femeii frumoase. Am ajuns acasa, iar Ana se pregatea sa plece la nu stiu ce petrecere data de colegii ei in cinstea a nu mai stiu ce porcarie. Studentii mereu gasesc motive de baut. Tin minte ca in seara aceea era programat “marele dus”, despre care se facea mare tam-tam. Cum nu aveam apa calda prea des, si cum la dus aveam acces numai intre 4 si 7 dimineata, acesta devenea un eveniment major odata la doua, chiar trei zile. Tin minte perfect senzatia aceea de zgarieturi cand imi clateam parul de sapun cu apa rece ca gheata.... Aveam impresia ca pielea capului mi se gaurise si acum apa curgea direct catre creier, inghetandu-l, pentru ca apoi sa se intoarca curgand pe firele de par, lasand in urma mici pietricele de zapada.
        Noaptea aceea a fost una cat se poate de fantastica, in ceea ce priveste simtirile mele. Ana plecase de doar cateva ore, si mi se parea deja o vesnicie. Ma uitasem la doua filme la rand cu Cameron Diaz si acum ii vedeam chipul peste tot. Parul ei blond imi amintea cu fiecare scena de femeia de pe malul canalului. Stiu ca aveam talpile inghetate, de la frig, insa caloriferul era fierbinte. Din cand in cand, geamul se deschidea pana lovea tocul. Afara era o furtuna cumplita. A fost un anume moment, cand inima mi s-a urcat in gat si am simtit cum din ceafa-mi porneste spre ochi o intunecare crunta. Aceea a fost clipa cand Ana a intrat pe usa duhnind a alcool, tinandu-se de perete. Avea adidasii ei rosii Puma in picioare, si se ridica pe varfuri de parca ar fi avut tocuri. Purta un palton. In mana avea cheile si portofelul, iar zambetul ei era cel al unei femei in toata firea, chinuita de marile frustrari ale vietii.
XXX
        Se apropria Craciunul, si cu el, timpul in care aveam sa ne intoarcem in Romania. Chipul mamei mele de pe Skype nu avea sa semene macar vreun pic cu cel din realitate. Zilele pe care le petrecusem in mansarda aveau sa ia sfarsit, intrucat cineva ne gasise un apartament in care aveam sa ne mutam impreuna cu Bidi, dupa vacanta de Craciun. Ne-am impachetat astfel, din nou, toate lucrurile pe care le aveam in camaruta noastra. Pentru prima data de cand plecasem de la Sabbar, totul era intr-o oarecare ordine. Mirosul dulceag care ne-a bantuit pe toata perioada aceea avea sa imi ramana in nari mult timp, insa nimic nu se putea compara cu bucuria ideii ca intr-o buna zi vom scapa din acel vartej ciudat al mizeriei, minciunilor, mafiotilor si politiei, fiindca fusesera multe zile in care am fost nevoite sa ne strangem strictul necesar de lucruri si sa parasim mansarda, de frica politiei. Legal nu era deloc sa stam acolo, si pana la urma, conditiile umane de a trai nu erau nici pe departe normale. Politia venea mereu in razii. Cineva le vanduse vreun hint, probabil, ca in mansarda bet-shop-ului “Good Fella’s” locuiau doua pustoaice pe care le stia toata lumea. Ce era mai mult, tot felul de pachete cu droguri paseau pragul acelui bar in bratele cuiva, care avea sa iasa inapoi cu valize pline cu bani. Cea mai importanta regula pe care eu si Ana trebuia sa o urmam era sa nu ne scapere cumva ochii la ce se intampla pe-acolo. Multi arabi burtosi bagau mana in buzunare si scoteau teancuri de mii de euro, din care culegeau cu doua degetele precum crenvustii o bacnota de 5. Aceasta avea sa le foloseasca la nimic mai mult decat simpla cumparare a unei cutii de Cola. Cu timpul, ne-am obisnuit, si deja nu mai reactionam la vederea acestor sume infinite de bani. Intr-un final, ajungeam sa ne fie scarba.
        Pentru noi, banii nu au fost niciodata atat de importanti incat sa ni-i dorim. Singurul lucru la care tot pofteam erau noile gadgeturi de la Apple si alte prostii precum un aspirator sau alte chestii. Cand ma gandesc acum la faptul ca zeci de mii de fete au trecut printre oamenii aceia si au cedat acestor tentatii bani-droguri, mi se incovoiaza spatele, si prin calcaie imi trece un fel de fior mandru de propria mea persoana. Si cel mai drept, numai in felul asta am reusit sa ne facem prieteni printre arabii mafioti. Majoritatea erau impresionati de fericirea noastra mica si de neinteresul de care dadeam dovada. Cu timpul, nu numai ca nu indrazneau sa ne ofere bani sau droguri, insa absolut toti se dovedira a fi un soi de paznici la usa noastra. De-acum, eram anuntate cu ceva timp inainte sa apara politia prin zona, si atmosfera era mult mai relaxata; era un sentiment mult mai placut stiind ca intr-o lume de mafioti arabi, ei sunt cei care-s de partea noastra si nu noi de partea lor. Si drept sa spun, era o atmosfera incredibil de inspaimantatoare in acel cartier in care rareori vedeai picior de olandez.
        Vantul aducea deja cu el un sentiment de sarbatoare. Se instalasera luminite de Craciun, oamenii cumparau brazi, peste tot erau numai reduceri, si chiar in acest bar de pariuri in care noi locuiam era o atmosfera de stat la focul semineului imbracat intr-un pulover gros, mancand prajiturele de la bunici. Erau examenele finale pentru scoala, si timpul nostru se dovedea a fi foarte scurt - intre scoala, impachetat, cautat cadouri si mancat ceva decent. N-am inteles niciodata ce ar fi trebuit sa invat din toate aceste lucruri, insa cert este ca ele au contribuit major la o transformare interioara fabuloasa. In ziua in care ii cumparasem bunicii mele cadoul de Craciun, am fost anuntata de mama ca facuse nu stiu ce atac si ca intrase in spital. Nu mai stia cine e, cine suntem, si mai ales de ce. Poate ca acest lucru m-a zmuls dintr-o superficialitate in care imi placea sa ma ingrop cateodata – si nu era o superficialitate dura si rea, ci mai degraba una sanatoasa pentru sufletul meu. Mintea mea incepuse sa o ia razna, cu ganduri aruncate peste alte ganduri, scurse apoi in niste emotii indescriptibile – dar acestea nu s-au dovedit a fi decat niste dovezi ale transformarii mele interioare.
Craciun. Acasa, totul bine. Timpul s-a dus de parca as fi visat. Pana sa ma dezmeticesc, m-am gasit din nou in gara Utrechtului, cu o gramada de bagaje, Ana si pisica.
Ne-am intors in mansarda noastra. Mirosul dulceag aproape ca prinsese viata si nascuse mici animalute extraterestre care se plimbau printre sacii cu haine. In ziua aceea am aflat ca nu mai era valabila casa promisa la venire.
Ma aflam in picioare, cu pisica pe umar, intr-o camera mizerabila si plina de lucruri impachetate in plastic. Trei zile la rand am stat acolo, dormind cu gecile pe noi si luptand contra frigului tragand la masea niste tuica, intrebandu-ne incotro. Cert era ca trebuia sa plecam de-acolo cat de repede posibil. Contrastul dintre viata de-acasa de unde tocmai ne intorsesem si boschetareala asta crunta nu facea decat sa ne sfasie sperantele si bucuriile. Acela a fost momentul cand, pentru prima data in viata mea, nu am stiut ce sa fac, unde sa merg, ce sa cred, cum sa fiu – cand frigul era insuportabil, ana intr-o stare jalnica si eu cu piciorul aproape rupt, in minte cu caldura si mancarea buna de-acasa.
XXX
Iar trecuse timpul. Iar incepusem facultatea, iar ne mutaseram cu casa, iar, iar iar... Acum locuiam undeva prin spatele cladirii cu mansarda, in casa unei tipe extraordinar de dubioasa. N-aveam sa ramanem acolo decat o saptamana si jumatate, fiindca in sfarsit gasiseram un studio al dracului de scump de inchiriat. Si l-am inchiriat.
Nu voi uita niciodata ploaia aceea transformatoare care a bantuit Utrechtul aproape o saptamana in sir. Am decis sa ne mutam Atunci si Acolo, si asa am facut.
Ma aflam astfel, intr-o seara oarecare de vineri, pe la miezul noptii, impreuna cu Bidi. Ne chinuiam de aproape o ora sa caram o saltea a naibii de grea de-a lungul strazii Amsterdamsestraatweg, pe jos. Ploua cu grindina si spume, ploua nervos si-a fericire, ploua a zece mii de transformari, Atunci. Si-Atunci s-a intamplat, cand, in spiritul studentiei, am lasat balta salteaua si frigul si drumul lung si toate cele si, impreuna cu a mea Bidi, ne-am pus in fund pe-un perete si ne-am aprins o tigara. In jur era muzica, si-n jur nu era nimeni. Erau percutii, frumoase, melodioase pe pielea mea, pe adidasii mei, pe mainile mele si peste tot in jur. Si-atunci s-a intamplat Bucuria de tot si toate.
De-atunci, lucrurile s-au scurs lin. Ne-am mutat legal, cu contract pe un an, in studioul de la capatul strazii lungi. Numarul 494. Toate furtunile se linistisera. Si toate nu fusesera decat in mine.
XXX
La putin timp dupa instalarea noastra in noua casuta, Bidi a venit si ea sa stea cu noi o saptamana. Apoi a plecat. S-a mutat in campusul facultatii si intr-o zi nu foarte indepartata ne-a dat vestea: avea sa se intoarca in tara, definitiv. Si s-a intors.
Din stomac, valuri de culori veneau spre fata si spre ochi. Inima mi s-a strans si s-a facut mica, mica. Mica. Atat de mica, incat nici Bidi nici nimeni altcineva n-avea s-o mai observe vreodata. Insa din micimea ei a explodat. In momentul in care ochii mei au privit din gara cum trenul lui Bidi, cu Bidi in el, tasneste-n nicaieri. Si-atunci s-a intamplat. O explozie din pieptul meu, care a cuprins gara, trenul, Olanda, Europa si-apoi pe toata lumea...
Si-am plecat si eu, spre casuta mea.